1992 nu părea un an promiţător pentru Senna. Cu trei campionate mondiale sub pernă, brazilianul era cel mai bun pilot al generaţiei sale, cu câte un pole position la două curse disputate. Însă Williams progresase şi monopostul lor din acel an părea de neînvins, mai ales că McLaren Honda nu mai erau atât de competitivi ca în anii precedenţi. Senna se gândea deja să părăsească echipa engleză la finalul sezonului. A urmat pentru Senna un an în care pleca des de pe poziţia a treia ca să termine tot pe aceiaşi poziţie. Brazilianul era tot mai frustrat de inabilitatea monopostului McLaren de face faţă rivalului Williams FW14B. Şi nici motorul Honda V12 nu mai era cel mai puternic de pe grilă. Numai absoluta determinare a lui Ayrton, combinată cu eşecurile lui Nigel Mansell (care în acel an a scris istorie câştigând 9 curse din 16, 14 pole positions şi încheind campionatul cu 5 curse înainte de finalul sezonului) au transformat o maşină în cădere într-un bolid care a câştigat trei curse în acel an.
Prima victorie a lui Senna în 1992 l-a încoronat pe brazilian drept egalul lui Graham Hill în numărul de victorii pe circuitul monegasc. Senna câştiga a 5-a sa victorie la Monte Carlo, stricând şirul de victorii consecutive a lui Mansell care până atunci luase primele 5 curse ale sezonului. Ayrton plecase de pe 3, poziţia sa tipică în acel an, cu Mansell plecat din pole. Englezul a condus cursa până în turul 71 din 78 când a intrat la boxe pentru a verifica un şurub slăbit. A ieşit la 5 secunde în urma lui Senna, diferenţă pe care o va topi în 2 tururi. Apoi au urmat acele 5 tururi magice de la Monaco în care Mansell a încercat orice şiretlic pe care îl ştia ca să treacă de Senna şi brazilianul s-a folosit de orice curba pentru a-l ţine pe englez la respect. Maeştrii anilor 90 se înfruntau pe cel mai celebru circuit at Formulei 1.


Pe 22 octombrie, Senna se afla în pole, urmat de Prost, Berger, Mansell, Patrese, Nannini, Boutsen şi Alliot. Prost a avut un start mai bun şi a condus cursa în peste jumătate din distanţa ei. Însă Senna, ştiind că trebuie să câştige această cursă pentru a-şi păstra şansele de a deveni campion mondial, a tras tare şi în turul 46, la şicana dinainte de linia startului a intrat cu curaj în lateralul maşinii lui Prost. Francezul nu a acceptat mişcarea şi a virat în Senna intenţionat, ambele McLaren ieşind împreună de pe pistă. Comisarii de cursă au încercat să degajeze cele 2 maşini, Prost, sigur pe campionatul său ieşind din maşină iar Senna făcând semne disperate pentru a fi reintrodus pe pistă. Brazilianul a reuşit să repornească, a tăiat şicana, s-a asigurat că nu se apropie cineva şi a făcut un tur cu aripa faţă distrusă pentru a ajunge la boxe. Superioritatea netă a monopostului McLaren Honda a fost demonstrată de acele câteva tururi în care Senna a reuşit să îl ajungă pe Nannini, liderul cursei, şi să îl depăşească în turul 50 exact în acelaşi loc în care a avut incidentul cu Prost. Senna a câştigat cursa însă avea să fie descalificat pentru tăierea şicanei. Însă povestea nu se sfârşea aici. Senna era cât pe ce să renunţe la Formula 1 şi anul următor, tot la Suzuka, Senna şi Prost aveau să se ciocnească din nou.
31 octombrie 1999, ultima etapă a anului. Ferrari abia scăpaseră de Curtea de Apel a FIA, care îi controlase pentru nereguli în Malaezia şi evident, FIA declarase că maşinile roşii fuseseră în regulă, contrazicând afirmaţiile comisarilor din Malaezia.
Marele Premiu al Marii Britanii nu a fost cu noroc nici în 1991 pentru Senna. În ‘90 termina al treilea după un derapaj, în ‘89 abandona cu probleme la cutia de viteze. În turul de onoare, Nigel îl ia pe Ayrton la bord spre necazul comisarilor care au încercat să îl împiedice pe brazilian să urce.

În anii 1959 şi 1969, Belgia nu a găzduit nici un Mare Premiu, însă pe 13 mai 1979, la Zolder, marele circ s-a adunat pentru a etapa a 6-a a campionatului mondial. Alfa Romeo apărea cu Bruno Giacomelli pentru prima oară după 28 de ani. Tyrrell avea un sponsor nou, Candy, iar Ligier se clasa pe primele 2 poziţii cu Jacques Laffite şi Patrick Depailler. Erau urmaţi de tânărul Nelson Piquet (Brabham) şi Alan Jones (Williams FW07), apoi Mario Andretti şi cele 2 Ferrari ale lui Gilles Villeneuve şi Jody Sheckter.
27 august 1989, Spa-Francorchamps. Se discuta mult de campionatul mondial iar Senna pleca din pole position, direct implicat în acea bătălie. Al doilea protagonist era Alain Prost, care pleca din a doua poziţie. Cei doi piloţi McLaren erau urmaţi de Berger (Ferrari), Boutsen şi Patrese (ambii Williams), Nigel Mansell (Ferrari) şi Nannini (Benetton). Dezastru la Lotus, unde nici Piquet, nici Nakajima nu au trecut de calificări.
Eddie Irvine ajungea la Spa pe 29 august 1999 conducând campionatul mondial cu 2 puncte avantaj faţă de Mika Hakkinen. Dar în calificări, Mika şi David plecau din primele 2 poziţii. Frentzen şi Hill porneau cu Jordan-urile de pe 3 şi 4 urmaţi de Ralf Schumacher şi Eddie Irvine.


Cei 2 mari piloţi ai anilor 80, foşti colegi de echipă, se îndreaptă spre boxe, rivali pentru eternitate. Să fie acesta punctul culminant?





