Marele Premiu al Japoniei – Din 10 în 10 ani

Nu s-au disputat curse în 1959, 1969 sau 1979. Însă cea din 1989 va rămâne în amintirea multora pentru evenimentul de la şicană din turul 46 din 53. Imediat după ce l-a scos pe Senna din cursă, Alain Prost a mers în biroul lui Jean Marie Balestre, preşedintele FIA, şi acesta a oprit ceremonia de înmânare a premiilor şi l-a urcat pe podium pe Alessandro Nannini, Alain Prost devenind automat campion mondial. Este ironic că Max Mosley s-a folosit de intervenţia lui Balestre la Suzuka pentru a câştiga alegerile şi de a deveni preşedinte al FIA (şi cunoaştem cu toţii plăcerea preşedintelui Mosley de a interveni în decizii care nu sunt de competenţa lui).

Pe 22 octombrie, Senna se afla în pole, urmat de Prost, Berger, Mansell, Patrese, Nannini, Boutsen şi Alliot. Prost a avut un start mai bun şi a condus cursa în peste jumătate din distanţa ei. Însă Senna, ştiind că trebuie să câştige această cursă pentru a-şi păstra şansele de a deveni campion mondial, a tras tare şi în turul 46, la şicana dinainte de linia startului a intrat cu curaj în lateralul maşinii lui Prost. Francezul nu a acceptat mişcarea şi a virat în Senna intenţionat, ambele McLaren ieşind împreună de pe pistă. Comisarii de cursă au încercat să degajeze cele 2 maşini, Prost, sigur pe campionatul său ieşind din maşină iar Senna făcând semne disperate pentru a fi reintrodus pe pistă. Brazilianul a reuşit să repornească, a tăiat şicana, s-a asigurat că nu se apropie cineva şi a făcut un tur cu aripa faţă distrusă pentru a ajunge la boxe. Superioritatea netă a monopostului McLaren Honda a fost demonstrată de acele câteva tururi în care Senna a reuşit să îl ajungă pe Nannini, liderul cursei,  şi să îl depăşească în turul 50 exact în acelaşi loc în care a avut incidentul cu Prost.  Senna a câştigat cursa însă avea să fie descalificat pentru tăierea şicanei. Însă povestea nu se sfârşea aici. Senna era cât pe ce să renunţe la Formula 1 şi anul următor, tot la Suzuka, Senna şi Prost aveau să se ciocnească din nou.

31 octombrie 1999, ultima etapă a anului. Ferrari abia scăpaseră de Curtea de Apel a FIA, care îi controlase pentru nereguli în Malaezia şi evident, FIA declarase că maşinile roşii fuseseră în regulă, contrazicând afirmaţiile comisarilor din Malaezia.

Asta însemna că McLaren şi Ferrari luptau pentru ambele titluri. Irvine îl conducea pe Hakkinen cu 4 puncte şi Ferrari pe McLaren cu 4 puncte. Schumacher pleca din pole, urmat de Hakkinen, Coulthard, Frentzen şi Irvine. La ritmul scăzut al maşinilor Ferrari, irlandezul nu putea spera decât că Schumacher va câştiga cursa luându-i punctele lui Hakkinen.

Mika a avut startul mai bun, ieşind primul însă Coulthard era al treilea şi după o perioadă a greşit, stricând nasul maşinii şi intrând la boxe, distrugând şansele echipei britanice de a câştiga titlul mondial la constructori. Însă Hakkinen a dominat cursa câştigând al doilea său titlu mondial.

Marele Premiu al Italiei – Din 10 în 10 ani

1959

La Monza, acum 50 de ani, pe 13 septembrie, Ferrari intrau în cursă cu nu mai puţin de 5 maşini. Era penultima etapă a campionatului şi pentru titlul mondial se luptau Stirling Moss (Cooper-Climax), Tony Brooks (Ferrari) şi Jack Brabham (Cooper-Climax). Din pole pleca Moss, urmat de Brooks, Brabham, Gurney, Hill şi Gendebien. Brooks abandonează la start cu probleme la motor. Cursa a fost un duel între Ferrari şi Cooper, cele 2 mărci încercând să închidă campionatul aici însă maşinile Ferrari au intrat la boxe la jumătatea cursei pentru cauciucuri aşteptându-se ca cei de la Cooper să facă la fel. Dar nu au făcut-o. Moss a câştigat cursa la o distanţă lejeră faţă de Ferrari-ul lui Hill, acesta fiind urmat de Brabham. Concluzia campionatului avea să se desfăşoare la etapa următoare – Sebring, S.U.A.

1969

De la 5 maşini în ‘59, Ferrari veneau la Monza în 1969 cu un singur monopost, testat de Tino Brambilla şi pilotat de Pedro Rodriguez, plecând de pe poziţia a 12-a. Din pole pleca Rindt (Lotus), urmat de Hulme (McLaren). Din linia a 2-a plecau Jackie Stewart (Matra) şi Piers Courage (Frank Williams). În urma lor, McLaren (McLaren) şi Beltoise (Matra). În ciuda faptului că Ferrari erau atât de slab reprezentaţi, o mulţime enormă a urmărit cum Stewart, Rindt, Hulme, Courage, Hill, McLaren, Beltoise şi Siffert au mers unul în trasa celuilalt pe lungile linii drepte de la Monza, cu primii 4 schimbând conducerea cursei între ei. Din acest pluton fruntaş, cu 10 tururi înainte de final, Hulme, Siffert, Courage şi Hill au abandonat cu diverse probleme tehnice. În ultimul tur, Stewart este depăşit de Rindt, reuşeşte să treacă din nou la conducerea cursei şi ambii sunt depăşiţi de Beltoise care însă ia foarte larg virajul Parabolica şi cei doi îl redepăşesc.

Stewart, Rindt, Beltoise şi McLaren trec împreună linia de sosire, despărţiţi de doar 0,19s.

Victoria lui Stewart, a 6-a în acel an, îi aducea primul său titlu mondial, cu 3 etape înainte de închiderea campionatului.

1979

Monza, 9 septembrie 1979. Jabouille şi Arnoux, ajutaţi de puternicele motoare turbo Renault plecau din primele 2 poziţii. Erau urmaţi de Sheckter (Ferrari), Jones (Williams), Villeneuve (Ferrari), Regazzoni (Williams). O altă cursă care urma să stabilească campionul mondial, de această dată în favoarea lui Sheckter care câştigă cursa urmat de colegul său, Villeneuve şi de Regazzoni. Cele 2 Renault au abandonat pe parcurs cu probleme la motor, o caracteristică atât de evidentă a motoarelor turbo Renault din acea perioadă.

1989

Perioada anunţurilor pentru anul următor făcea furori la Monza: Prost la Ferrari, Piquet la Benetton, Warwick şi Donnelly la Lotus, motorizaţi de Lamborghini. Însă în pole se afla veşnicul Senna, urmat de cele 2 Ferrari ale lui Berger şi Mansell, Prost, Patrese şi Boutsen (Williams), Alliot (Larrousse) şi Nannini (Benetton).

Start şi ordinea s-a păstrat aceiaşi pentru o lungă perioadă. În turul 21 Prost trece de Mansell şi în 41 de Berger. În turul 45 Senna se retrage cu motorul explodat spre bucuria tifossi-lor italieni. Prost câştigă cursa şi fanii Ferrari sunt mulţumiţi pentru că Alain va fi oricum pilot Ferrari în următorul sezon.

1999

Este cursa în care Mika Hakkinen, plecat din pole şi conducând cursa detaşat, a făcut acea greşeală elementară în turul 30 la prima şicană şi a abandonat pe loc. Cursa fost câştigată de Heinz Harald Frentzen, urmat de Ralph Schumacher şi înlocuitorul lui Schumacher la Ferrari, Mika Salo.

Marele Premiu al Belgiei – Din 10 în 10 ani

În anii 1959 şi 1969, Belgia nu a găzduit nici un Mare Premiu, însă pe 13 mai 1979, la Zolder, marele circ s-a adunat pentru a etapa a 6-a a campionatului mondial. Alfa Romeo apărea cu Bruno Giacomelli pentru prima oară după 28 de ani. Tyrrell avea un sponsor nou, Candy, iar Ligier se clasa pe primele 2 poziţii cu Jacques Laffite şi Patrick Depailler. Erau urmaţi de tânărul Nelson Piquet (Brabham) şi Alan Jones (Williams FW07), apoi Mario Andretti şi cele 2 Ferrari ale lui Gilles Villeneuve şi Jody Sheckter.

Start! şi Depailler pleacă primul, urmat de Jones, Piquet şi Laffite. În turul 2, Sheckter se loveşte cu Regazzoni, implicându-l şi pe Villeneuve în busculadă. Clay era scos din cursă, Jody cotinua iar Gilles intra la boxe pentru un nou nas. Ferrari-ul lui Sheckter urca acum poziţie după poziţie în timp ce la vârf, conducerea cursei oscila între Laffite, Jones şi Depailler. Însă Jones şi Depailler s-au retras cu probleme tehnice iar Laffite a fost depăşit de Sheckter în turul 54 din 70.

La final, Sheckter câştiga cursa, urmat de Laffite şi Didier Pironi (Tyrrell).

27 august 1989, Spa-Francorchamps. Se discuta mult de campionatul mondial iar Senna pleca din pole position, direct implicat în acea bătălie. Al doilea protagonist era Alain Prost, care pleca din a doua poziţie. Cei doi piloţi McLaren erau urmaţi de Berger (Ferrari), Boutsen şi Patrese (ambii Williams), Nigel Mansell (Ferrari) şi Nannini (Benetton). Dezastru la Lotus, unde nici Piquet, nici Nakajima nu au trecut de calificări.

Ploua în ziua cursei şi nu a fost nici o problemă pentru Senna care a terminat cursa fără nici o provocare din partea lui Prost, clasat al doilea (deşi distanţa finală între primii trei clasaţi a fost de o secundă fiecare). Pe a treia poziţie a urcat în final Nigel Mansell.

Eddie Irvine ajungea la Spa pe 29 august 1999 conducând campionatul mondial cu 2 puncte avantaj faţă de Mika Hakkinen. Dar în calificări, Mika şi David plecau din primele 2 poziţii. Frentzen şi Hill porneau cu Jordan-urile de pe 3 şi 4 urmaţi de Ralf Schumacher şi Eddie Irvine.

La start Hakkinen pleacă încet şi Coulthard profită de situaţie să îi forţeze mâna finlandezului. Cei doi au un mic acroşaj şi Coulthard iese primul din confruntare. Coulthard avea să câştige cursa în timp ce Mika termină cu greu pe poziţia secundă după o cursă neinspirată, afectat de incidentul de la start. Frentzen termina la treilea, urmat de Irvine (ajutat de colegul său, Salo, care l-a ţinut ocupat pe Ralf Schumacher). Damon Hill lua ultimul punct al carierei sale, pe poziţia a 6-a.

Marele Premiu al Ungariei – Din 10 în 10 ani

13 august 1989, Hungaroring. Datorită importanţei pole position-ului în Ungaria, Patrese era foarte bucuros pentru prima poziţie, reuşind să îl înfrângă pe Ayrton Senna. De pe 3 pleca Alex Caffi (Dallara) care era echipat cu pneuri Pirelli care în ultima vreme erau extraordinare pentru un tur rapid în calificări. Însă nu mai erau la fel de bune şi în focul cursei.Urmau Boutsen, Prost, Berger şi undeva în urmă, pe 12 se afla Nigel Mansell.
La start Patrese reuşeşte să îşi păstreze poziţia, urmat de Senna şi Caffi, care, pierde poziţie după poziţie. Mansell, venind puternic din urmă reuşeşte şi el să treacă de italian şi deşi la vârf ordinea începea să se menţină, “Il Leone” trecea pe rând de maşinile aflate în faţa lui. Când Patrese s-a retras cu radiatorul avariat, Mansell se afla în urma lui Senna şi reuşeşte să treacă de acesta într-o dublă depăşire, una din fazele memorabile ale acelei curse (Senna virează dreapta ca să treacă de Johansson iar Mansell o ia şi mai la dreapta, trecând de ambii).

Cursa era a englezului, urmat pe podium de Senna şi Boutsen.

Pe 15 august 1999, Mika Hakkinen avea nevoie de victorie la Hungaroring pentru a reduce distanţa în clasament între el şi Eddie Irvine. Finlandezul pleca din pole, urmat de irlandez şi de David Coulthard. La start, Hakkinen pleacă bine şi reuşeşte să se distanţeze uşor de pluton şi în final să câştige cursa fără nici o problemă. Coulthard a avut ceva probleme fiind prins după Fisichella (Benetton), Frentzen (Jordan) şi apoi Barrichello (Stewart). Reuşeşte să treacă de toţi când aceştia şi-au făcut stopurile programate şi începe pe final să îl preseze pe Irvine şi să îl facă să comită o eroare în turul 62, reuşind să ia a doua poziţie a podiumului. Irvine termină al treilea.

Marele Premiu al Marii Britanii – din 10 în 10 ani

18 iulie 1959, Aintree, Marea Britanie. A fost una din cursele la care Ferrari nu a participat. Dar pilotul lor, Tony Brooks a apărut la volanul unui Vanwall. Urma o bătălie între echipele britanice, iar englezii erau prezenţi în număr mare: BRM cu Harry Schell, Jo Bonnier, Ron Flockhart şi o intrare privată din partea lui Stirling Moss, Aston Martin cu Roy Salvadori şi Carroll Shelby, Cooper cu Jack Brabham, Bruce McLaren şi Masten Gregory în maşini de fabrică şi o serie de intrări private şi Lotus, cu Graham Hill şi Alan Stacey. Mai erau o serie de intrări din partea unor piloţi locali şi un număr mic de maşini de Formula 2.

Brabham a fost cel mai rapid în calificări, urmat de un surprinzător Salvadori, Schell, Trintignant, Gregory, Shelby, Moss şi McLaren. Brooks s-a calificat pe poziţia 17. La start, Brabham a plecat bine şi a avut cursa în mână până final. Dar locul doi a ţinut atenţia publicului trează, cu Moss plecând bine şi progresând prin plutonul fruntaş. Spre final, Stirling Moss şi Bruce McLaren au luptat roată la roată, englezul trecând linia de sosire la distanţă de 2 zecimi de secundă faţă de australian.

Peste 10 ani, pe 19 iulie 1969, Jackie Stewart făcea legea în campionatul mondial. Cu toate acestea, un accident în calificări, la Silverstone, l-a făcut să piardă pole-ul în favoarea lui Jochen Rindt de la Lotus. Erau urmaţi de Denny Hulme (McLaren), Jacky Ickx (Brabham) şi Chris Amon (Ferrari) pe a doua linie şi Surtees, Bruce McLaren (McLaren) şi Rodriguez pe linia a treia. Graham Hill pleca de pe poziţia a 12-a, nemulţumit de faptul că cea mai bună maşină îi era oferită coechipierului său, Rindt.

Cursa a fost o bătălie roată la roată între Stewart şi Rindt. Dar o aripă spate cu probleme îl face pe austriac să piardă 30 de secunde la boxe şi să îi lase cursa lui Stewart, care termină la un tur distanţă de Ickx, McLaren şi austriac.

Peste încă 10 ani, pe 14 iulie 1979, Marele Premiu al Angliei se desfăşura tot la Silverstone. Williams aveau un FW07 foarte bine pus la punct pe partea aerodinamică, Renault avea un motor puternic iar McLaren o maşină nouă, M29. Cursa se anunţa interesantă. Alan Jones (Williams) reuşi pole-ul, urmat de Jabouille (Renault), Nelson Piquet (Brabham), Clay Regazzoni (Williams), Rene Arnoux (Renault), Niki Lauda (Brabham), Watson (McLaren), Carlos Reutemann şi Mario Andretti (Lotus) şi Jacques Laffite (Ligier). Jody Scheckter, conducătorul campionatului, se afla pe un dezamăgitor loc 11.

La start Jones ia conducerea, urmat de Jabouille, Regazzoni şi Piquet. Dar un tete a queue făcut de Piquet îl propulsează pe Lauda pe 4. Însă în scurt timp, am bele Brabham cedează poziţii în favoarea lui Arnoux şi a lui Villeneuve, care plecat de pe 13, avansase furtunos, urmat de Scheckter. O serie de probleme tehnice, atât de caracteristice pentru Renault-urile din acea perioadă îi distrug cursa lui Jabouille. Jones trebuie să se retragă şi el din cursă cu probleme la motor, lăsând victoria în mâinile coechipierului său, Regazzoni. Este urmat pe podium de Arnoux şi Jean-Pierre Jarier (Tyrrell), care urcase în clasament spre finalul cursei. Era prima victorie a lui Frank Williams, după 10 ani de activitate ca echipă privată.

Pe 16 iulie 1989 ne aflam în plină Mansell-mania. Dar şi în epoca dominaţiei McLaren iar Senna şi Prost ocupau prima linie a grilei de start, francezul conducând detaşat bătătlia pentru campionat. Linia a doua era ocupată de Mansell şi Berger în Ferrari, urmaţi de Patrese (Williams), Gugelmin (March), Boutsen (Williams), Capelli (March), Nannini (Benetton) şi Piquet (Lotus).

Un element comic al începutului de cursă l-a reprezentat un incident care i-a implicat pe Larini, care plecase de la boxe, şi Jean Marie Balestre, care trecea pista în fugă, contra tuturor indicaţiilor sale de a nu se face un astfel de lucru. Larini reuşeşte să îl evite pe oficialul francez a cărui credibilitate începea să aibă de suferit.

Senna îl forţase pe Prost (care plecase mai bine) să îi recedeze prima poziţie, dar numai pentru a derapa din cursă în turul al 12-lea. Cursa a fost câştigată de Alain Prost, urmat de Mansell, care nu reuşeşte să îl ajungă din urmă pe francez şi Alessandro Nannini.

Din nou iulie, pe 11, 1999. Hakkinen pleca din pole iar Schumacher reuşea să despartă cele 2 McLaren pe grila de start. Irvine pleca al 4-lea. Greşeli de pilotaj îl fac pe german să piardă 2 poziţii la start şi să alerge pe 4. O nouă eroare în încercarea de a-l depăşi pe Irvine şi Michael loveşte puternic zidul la Stowe. Cursa este întreruptă: Schumacher suferă o fractură la picior iar cursa este oprită.

La restart, Irvine îi fură poziţia lui Coulthard. Probleme tehnice şi erori de echipă pentru McLaren îl fac pe Mika să piardă o roată şi să se retragă. Coulthard reuşeşte să câştige cursa, Irvine termină al doilea iar Ralph Schumacher (Williams) iese al treilea dintr-o bătălie cu Frentzen (Jordan).

Marele Premiu al Principatului Monaco – din 10 în 10 ani

Monte Carlo, locaţia celui mai extravagant Grand Prix din calendarul Formulei 1. Oraşul construit în jurul Cazinoului şi a vieţii de noapte a celor bogaţi a devenit casa Marelui Premiu al Principatului Monaco în 1929 când ACM (Clubul Automobilistic Monegasc) a organizat prima cursă auto. Traseul principal al circuitului a rămas în mare neschimbat de atunci iar anul acesta se dispută a 67-a ediţie a acestui eveniment.

Pe 10 mai 1959 Campionatul Mondial se deschidea la Monte Carlo. 100 de tururi cu Stirling Moss (echipa lui Rob Walker care folosea maşini Cooper), Jean Behra (Ferrari) şi Jack Brabham (Cooper) în prima linie. Francezul are un start bun şi abia în turul 22 este depăşit întâi de Moss, apoi de Brabham pentru ca într-un final să abandoneze cu probleme la motor. Stirling Moss conduce cursa până în turul 81 când se retrage la boxe cu probleme de transmisie. Reintră dar abandonează imediat. Cursa este câştigată de Jack Brabham (prima sa victorie în campionatul mondial) urmat de Tony Brooks (Ferrari) şi Maurice Trintignant (colegul de echipă al lui Moss). În imagine îl avem pe Stirling Moss conducând Cooper-ul cu motorul plasat în spate într-unul din virajele strâmte ale circuitului monegasc.

18 mai 1969, runda a treia a Campionatului Mondial de Formula 1. Era anul aripilor mari şi înalte cocoţate pe structuri fragile pe caroserie. În cursa anterioară accidente majore avuseseră loc datorită acestor aripi aşa că la Monaco au fost interzise. Calificările se reiau şi în pole position iese Jackie Stewart (Matra) urmat de Chris Amon (Ferrari) si Jean-Pierre Beltoise (Matra). Apoi Hill, Siffert, Surtees, Ickx, Brabham şi Courage.

Ordinea a rămas aceiaşi la plecare însă Hill îl presează pe Beltoise şi îi fură locul al treilea în al treilea tur. Până spre jumătatea cursei, o serie de accidente şi eşecuri mecanice îl aşează pe Graham Hill în fruntea plutonului cu un avantaj de 12 secunde. Era a cincea cursă pe care englezul o câştiga la Monaco. Numai Senna avea să îi fure recordul, mulţi ani mai târziu. Al doilea s-a clasat Piers Courage, urmat de Jo Siffert.

În imagine îl vedem pe Stewart conducând cursa iar casca neagră a lui Graham Hill poate fi văzută pe poziţia a 4-a.

Era o luptă strânsă pentru campionatul mondial în 1979 înaintea cursei de pe 27 mai de la Monaco. Sheckter conducea cu 25 de puncte urmat de Laffite cu 24, Reutemann cu 21 şi Villeneuve şi Depailler cu câte 20 fiecare.

Ferrari ocupa prima linie a grilei de start cu Jody Sheckter şi Gilles Villeneuve, urmaţi de Patrick Depailler (Ligier) şi Nicky Lauda (Brabham), Jaques Laffite (Ligier) şi Jean-Pierre Jarier (Tyrrell), Didier Pironi (Tyrrell) şi Jochen Mass (Arrows), Alan Jones (Williams) şi James Hunt (Wolf).

În focul cursei au loc o serie de abandonuri şi mai ales accidente de cursă (numai Pironi poate număra 3 maşini care au abandonat datorită lui – Laffite, Depailler şi Lauda). Villeneuve, care îl urmărea îndeaproape pe Sheckter abandonează cu probleme la transmisie în turul 54. Williams-ul lui Clay Regazzoni îl filează ameninţător pe sud africanul de la Ferrari  în ultimele tururi însă acesta reuşeşte să termine cu 4  zecimi înaintea lui Regazzoni. Locul trei este luat de Reutemann (Lotus).

Pe 7 mai 1989, Ferrari alerga la Monaco cu o singură maşină, cea a lui Mansell. Berger avusese un accident puternic la Imola cu o cursă înainte, în curba Tamburello.

Din pole pleca Senna, urmat de Prost, Boutsen (Williams), Brundle (Brabham), Mansell (Ferrari), Warwick (Arrows), Patrese (Williams), Modena (Brabham) şi Caffi şi de Cesaris (Dallara).

Senna domină cursa de la un cap la altul şi se găseşte pe prima poziţie la Monaco pentru a doua oară în cariera sa. Alături de coechipierul său, Prost, pe podium îl mai găsim şi pe Stefano Modena a cărui Brabham a mers excepţional.

16 mai 1999, Monte Carlo. Mika Hakkinen reuşeşte să îi sufle pole-ul lui Schumacher cu o fracţiune de secundă. Coulthard (McLaren) pleca de pe 3 urmat de Irvine (Ferrari), Barrichello (Stewart) şi Frentzen (Jordan-Mugen Honda).

La start, Schumacher pleacă mai bine şi conduce şi câştigă cursa fără probleme. Irvine ia poziţia a doua şi Hakkinen ocupă ultima treaptă a podiumului. O cursă bună şi pentru Fisichella şi Wurz (5 şi 6) care reuşesc să termine o cursă cu problematicele Benetton B199.

Marele Premiu al Spaniei – din 10 în 10 ani

Cum Bahrain şi China sunt circuite mai recente, revenim cu istoricul curselor de Formula 1 din 10 în 10 ani cu ocazia Marelui Premiu al Spaniei care are o istorie generoasă şi multe circuite pe care s-a disputat de-a lungul anilor.

4 mai 1969, Montjuich Park, Barcelona
Într-o cursă cu multe abandonuri şi accidente, Jochen Rindt, plecat din pole position, are un accident major când maşina sa loveşte Lotus-ul coechipierului său Hill, abandonat pe marginea pistei şi se răstoarnă alegându-se cu un nas rupt printre alte răni. Câştigătorul cursei din parcul catalan iese Jackie Stewart, conducând o Matra Cosworth, plecat de pe locul 4. Este urmat de Bruce McLaren şi Jean Pierre Beltoise.

29 aprilie 1979, Jarama, MadridEra un an bun pentru echipa Ligier. În runda a 5-a, în Spania, Laffite ia pole-ul înaintea coechipierului său, Depailler. Dar în focul cursei, Laffite îşi pierde poziţia şi încercând să o recâştige abandonează cu motorul explodat. În urma lui Depailler, care avea să câştige după o cursă solidă, trec linia de sosire Reutemann şi Andretti.

1 octombrie 1989, Jerez de la Frontera, CadizEtapa a 14-a, cea spaniolă, a confirmat neparticiparea lui Mansell, englezul fiind penalizat pentru o cursă din cauza faptului că în Portugalia a ignorat drapelul negru şi l-a lovit pe Senna, amândoi ieşind de pe circuit. Senna revenea puternic, cu pole position, urmat de Berger şi Prost. Într-o cursă fără evenimente majore, ordinea a rămas aceiaşi până la final, victoria lui Senna apropiindu-l la 16 puncte de Alain Prost, conducătorul clasamentului general. Cu doar două curse înainte de încheierea campionatului, Senna trebuia să le câştige pe amândouă pentru a avea şanse la câştigarea titlului în acel an.

30 mai 1999, Catalunya, BarcelonaHakkinen sosea în Spania cu un handicap major la cucerirea titlului mondial, deşi McLaren era evident cea mai rapidă maşină. Pleca din pole position, urmat de Irvine (Ferrari), Coulthard (McLaren), Schumacher (Ferrari), Alesi (Sauber) şi Villeneuve (BAR). Un start slab pentru Ferrari şi amândouă monoposturile italiene se aflau în urma lui Villeneuve, unde aveau să rămână până la intrarea acestuia la boxe, permiţând celor două McLaren să construiască un avantaj care avea să îi ducă la câştigarea cursei.

Ayrton Senna – 10 ani în imagini (23/41)

Pe 5 noiembrie 1989 ultima cursă a sezonului avea loc la Adelaide. Însă campionatul mondial fusese decis cu o cursă înainte, la Suzuka, când Prost l-a scos pe Senna din cursă. Brazilianul, care îşi văzuse locul întâi de pe podium negat de către Jean-Marie Balestre, îl acuza acum pe acesta de manipularea campionatului mondial în favoarea conaţionalului său, Prost.

Ca de obicei, Senna se afla în pole position, încercând să demonstreze lumii că ar fi putut la campionatul mondial şi în ‘89 dacă nu ar fi fost jocuri de culise. Îl urmau Prost, Martini, Nannini, Boutsen, Patrese, Mansell şi Modena.

Însă în ziua cursei ploua torenţial. După un tur de recunoaştere au avut loc discuţii între piloţi şi organizatori iar Prost a refuzat să ia parte. Cursa a pornit fără el şi au început accidentele: Senna, aflat în frunte, nu îl vede pe Brundle şi întră în el; Piquet îl asaltează în acelaşi mod pe Ghinzani, practic intrând sub maşina acestuia (urmele cauciucurilor lui Ghinzani văzându-se clar pe casca brazilianului). Cursa avea să fie câştigată de Boutsen, un pilot stabil în condiţii adverse.

Senna avea să aibă un intersezon dificil, fiind suspendat de FIA pentru 6 luni şi amendat cu 100.000 de dolari.

Ayrton Senna – 10 ani în imagini (22/41)

După o nouă victorie în Marele Premiu al Spaniei, Senna trebuia să câştige cursa din Japonia pentru a putea avea şanse la titlul mondial. Dacă o câştiga, lupta pentru campionat s-ar fi purtat la Adelaide, ultima etapă a sezonului. Aşa că, un brazilian foarte motivat pleca la Suzuka din pole position, urmat de rivalul Alain Prost, care conducea clasamentul.

Dar la start, francezul pleacă primul şi următoarele 46 de tururi Ayrton îl urmăreşte şi se apropie inexorabil, ambii alergând cu acelaşi motor Honda, Alain avantajat pe liniile drepte, Ayrton avantajat în viraje. În turul 46, la şicana dinainte de ultimul viraj, Senna încearcă să treacă de Prost într-una din mişcările lui agresive, însă francezul nici nu se lasă intimidat şi nici nu renunţă la spaţiul său de pe pistă, hotărât fiind dinainte de cursă să nu îi facă nici o concesie coechipierului său. Cele două monoposturi se agaţă şi ambii piloţi McLaren se află opriţi pe marginea pistei.

Prost, convins că totul s-a terminat şi campionatul era al său, coboară fără griji din maşină. Dar Senna nu renunţă şi face semn comisarilor să îl împingă înapoi în cursă. Maşina îi reporneşte, scurtcircuitează şicana şi cu aripa faţă distrusă face un tur înainte să intre la boxe. Iese la 5 secunde în urma lui Nannini (Benetton) şi în decurs de două tururi îl ajunge pe italian din urmă şi îl depăşeşte exact în acelaşi loc în care Prost l-a scos afară. Ayrton Senna ducea motorul Honda pe prima treaptă a podiumului la el acasă iar fanii japonezi erau în aer.

Însă FIA şi preşedintele Jean Marie Balestre au decis ca pe podium să urce Nannini iar Senna a fost descalificat pentru că a taiat şicana. Alain Prost a devenit campion mondial iar echipa McLaren a contestat decizia FIA. Senna a fost amendat cu 100.000 de dolari şi suspendat pentru 6 luni. În acel moment brazilianul se gândea să renunţe la Formula 1.

Pentru spectatori, acea zi avea să rămână în amintite drept una din cele mai spectaculoase confruntări pe pistă din ultimii ani. Senna a dat ce avea mai bun, Prost şi-a impus punctul de vedere. Era punctul culminant al unui an exploziv, situaţie ce avea să se oglindească 18 ani mai târziu în conflictul dintre Alonso şi Hamilton, McLaren şi FIA.

“Ayrton has a small problem. He thinks he can’t kill himself because he believes in God and I think that is very dangerous for the other drivers.“
Alain Prost, 1989

Ayrton Senna – 10 ani în imagini (21/41)

Senna îşi evaluează şansele de a ajunge din nou campion mondial.

Înainte de etapa a 13-a a campionatului mondial (Portugalia) Prost stârnise o controversă declarând că inginerii de la Honda îl favorizează pe Ayrton şi că motorul acestuia este mai puternic. Dar fie şi aşa, în Senna fierbea o determinare cum puţini alţi piloţi au avut vreodată. Iar ţinta lui, campionatul mondial, se afla cam prea departe pentru preferinţele sale, francezul conducând ostilităţile cu 20 de puncte.

În timpul cursei, Senna, plecat din pole pierde prima poziţie în faţa lui Berger. Per total, maşinile Ferrari au avut avantajul la Estoril dar a urmat una din fazele legendare ale anului 1989: Mansell ratează oprirea la boxe, nu aşteaptă să fie împins înapoi ci selectează reverse şi merge cu spatele pe linia boxelor. Mişcare pentru care avea să fie descalificat. Dar, fie nu l-a văzut, fie a decis să îl ignore, Mansell a trecut de câteva ori pe lângă drapelul negru fluturat pentru el. Nu l-a putut opri decât monopostul McLaren Honda a lui Senna, cu care Mansell tocmai se angajase într-o dispută. Ambii, piloţi agresivi, au decis să nu lase nici un centimetru de pistă pentru celălalt şi cele două maşini au ieşit de pe circuit într-un nor de praf. Şansele lui Senna de a-l ajunge din urmă pe coechipierul său în lupta pentru campionat deveneau tot mai minuscule.

Rezumatul cursei: