Pe 10 iulie 1988, ploua la Silverstone în ziua cursei. În prima linie, surpriză: Gerhard Berger în pole position urmat de Michele Alboreto. Era anul supremaţiei McLaren iar locurile 3 şi 4 ocupate de piloţii team-ului englez erau o surpriză pentru cei care urmăreau campionatul în acel an.
Dar la start Senna nu a avut nici o problemă în a trece de Alboreto iar în turul 14 trece şi de Berger şi câştigă cursa. Prost s-a retras declarând că maşina era imposibil de controlat (se ştie aversiunea “Profesorului” pentru cursele pe ploaie). Locul 2 a fost ocupat de Mansell care a revenit în faţa fanilor săi plecând de pe 11. În imagine îl vedem pe Senna trecând furtunos de Alboreto, cu Prost pierzându-se pe parcurs.
În ultima cursă a sezonului ‘88, Alain Prost câştigă Marele Premiu al Australiei, la Adelaide. Campionatul era deja decis dar poziţiile 1 şi 2 însemnau şi mai multe puncte pentru McLaren în campionatul constructorilor. Era una din ultimele dăţi când ce 2 mari piloţi aveau să fie atât de apropiaţi pe podium. Disputa între cei doi campioni începuse de la Estoril, când Senna îl forţase pe Prost prea aproape de zidul boxelor în încercarea de a îşi păstra poziţia. Legenda rivalilor de la sfârşitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90 abia începea.
Ayrton Senna, Alain Prost şi Ron Dennis discută strategia de cursă în timpul calificărilor pentru Marele Premiu al Japoniei de la Suzuka, 1988. Suzuka avea să devină punctul culminant al campionatelor mondiale de Formula 1 din următorii 2 ani. Şi totul a început din 1988, când Senna decide titlul mondial în favoarea sa după ce ratase startul. O ploaie pe parcursul cursei şi probleme tehnice pentru Prost îl propulsează în fruntea clasamentului după ce îl depăşeşte pe Alain pe linia dreaptă în turul 28.
În singura cursă pe care McLaren a ratat-o complet în acel an, Marele Premiu al Italiei de la Monza, Ayrton Senna este scos afară de către Jean-Louis Schlesser (înlocuitorul temporar al lui Mansell la Williams). Berger avea să câştige, urmat de Alboreto, un omagiu adus de către echipă lui Enzo Ferrari, care murise cu 3 săptămâni înainte.
Într-o superbă etalare a vitezei de care era capabil monopostul McLaren Honda, Ayrton Senna conduce Marele Premiu al Principatului Monaco până în turul 67, cand o rară greşeală de pilotaj îl scoate din cursă, lovind barierele la Portier. Alain Prost câştigă cursa, urmat de Berger şi Alboreto.
În 1988 Ayrton devine pilot al echipei McLaren. Pentru acest an, Ron Dennis reuşise să atragă motorizarea Honda de la Williams şi japonezii aveau deja o simpatie pentru Senna. Combinat cu faptul ca şi Alain Prost fusese de acord cu venirea în echipă a tânărului star, Senna s-a făcut cu un loc în cea mai dominantă echipă a decadei ‘80. Experimentatul Prost, “profesorul” şi tânărul Senna (care avea să fie poreclit “magicianul” în anii ce aveau să vină) au transformat sezonul ‘88 într-o serie de recorduri pentru echipa McLaren: 15 pole positions (13 Senna, 2 Prost), 15 victorii (8 Senna, 7 Prost), 199 de puncte faţă de următoarea clasată, Ferrari cu 65 de puncte (Gerhard Berger – Ferrari – fiind singurul care s-a infiltrat în seria perfectă a team-ului englez câştigând al 16-lea pole şi a 16-a victorie).
